Moștenirea de familie

Moștenirea arhitecturală lăsată Bucureștiului și împrejurimilor de către familia Bibescu-Știrbey-Basarab Brâncoveanu poate fi urmărită de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în 1949. În fapt, familia de boieri mari Știrbei este atestată din secolul al XV-lea, dar cu certitudine documentată de pe vremea lui Mihai Viteazul, așa cum afirma Nicolae Iorga (Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Institutul de Arte grafice „Carol Goebl”, Bucureşti, 1905, p.3). Cernica și Chiajna Știrbei sunt primii ctitori ai unui schit, vatra mănăstirii din jud. Ilfov, ctitoria lor nemaiexistând însă până astăzi. Familia Știrbey se stinge la începutul sec. al XIX-lea odată cu marele vornic Barbu C. Știrbei (1753-1813), dar prin adopție linia se continuă prin neamul Bibescu.

Originari din Oltenia, cu vaste moșii în jud. Olt, Dolj, Mehedinți, Romanați, cu case în Craiova, familiile Bibescu-Știrbey se stabilesc în București către sfârșitul sec. al XVIII-lea. Prin adopții și alianțe matrimoniale se intră și în posesia unor uriașe averi funciare în jud. Prahova, Argeș, Ilfov, Bacău.

Pe de o parte, marele vornic Barbu C. îl adoptă pe nepotul său, Barbu Bibescu (cunoscut de atunci ca Barbu Știrbey 1799-1869). Ultimul descendent masculin brâncovean, Marele Ban Grigore Brâncoveanu (1770-1832), o adoptă și el pe nepoata soției sale, pe Zoe Mavrocordat (1805-1892), o căsătorește cu Gheorghe D. Bibescu și îl adoptă în 1828 pe primul lor născut, Grigore G. (cunoscut de atunci înainte ca Basarab Brâncoveanu 1827-1886).

Primul ajuns domnitor în 1842 a fost Gheorghe D. Bibescu, prima dată căsătorit cu Zoe Mavrocordat, apoi cu Marițica Văcărescu Ghica (1815-1859). Reşedinţele lor au fost în vechile palate brâncovenești de la Poalele Mitropoliei și de pe Splaiul Dâmboviței, iar ca locuință de vară proiectau construirea unui palat la Băneasa.

Opţiunea lui Barbu D. Ştirbey pentru evidenţierea stilului neoclasic în ceea ce priveşte reşedinţa sa din Calea Victoriei (casă boierească de la sf. sec. XVIII, etapa arh. M. Sanjouand între 1833-1835) se înscrie în gustul marilor boieri bucureşteni care căutau modele în spaţiul austriac şi francez după 1830. Tot el alege ca palat de vară Mănăstirea Cotroceni, iar moșia Buftea, zestrea soției sale, îi era teren de vânătoare.

La începutul sec. al XX-lea ultimul descendent Filipescu, Alexandru (1852-1916), fiul Elisei Bibescu și al lui Ioan, lasă o vastă moștenire vărului său, Constantin Basarab Brâncoveanu (1875-1967). Din acest patrimoniu putem enumera în București parcelarea Filipescu.