joi, 10 octombrie 2013

Proiect cultural al Asociației Istoria Artei


Patrimoniul arhitectural ctitorit de fam. Bibescu-Știrbey-Basarab Brâncoveanu în București și jud.Ilfov
 face parte din proiectul


”5 trasee culturale de arhitectură bucureșteană”
alături de
Pe urmele arh. Ion N.Socolescu prin București
Pe urmele ing. Grigore și Nicu Cerchez prin București
Pe urmele arh. Nicolae Ghika-Budești prin București
Pe urmele arh. Duiliu Marcu prin București


Alături de sub-colecția dedicată marilor nume ale arhitecturii românești, deschidem o nouă direcție de cercetare și valorificare a patrimoniului marilor familii boierești și domnitoare care și-au pus amprenta asupra orașului, atât în ceea ce privește ctitoriile religioase, spațiul public, cât și al reședințelor private. 

Proiect inițiat și co-finanțat de 

Proiect co-finanțat de 



marți, 8 octombrie 2013

Moștenirea de familie



Moștenirea arhitecturală lăsată Bucureștiului și împrejurimilor de către familia Bibescu-Știrbey-Basarab Brâncoveanu poate fi urmărită de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în 1949. În fapt, familia de boieri mari Știrbei este atestată din secolul al XV-lea, dar cu certitudine documentată de pe vremea lui Mihai Viteazul, așa cum afirma Nicolae Iorga (Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Institutul de Arte grafice „Carol Goebl”, Bucureşti, 1905, p.3). Cernica și Chiajna Știrbei sunt primii ctitori ai unui schit, vatra mănăstirii din jud. Ilfov, ctitoria lor nemaiexistând însă până astăzi. Familia Știrbey se stinge la începutul sec. al XIX-lea odată cu marele vornic Barbu C. Știrbei (1753-1813), dar prin adopție linia se continuă prin neamul Bibescu.

Originari din Oltenia, cu vaste moșii în jud. Olt, Dolj, Mehedinți, Romanați, cu case în Craiova, familiile Bibescu-Știrbey se stabilesc în București către sfârșitul sec. al XVIII-lea. Prin adopții și alianțe matrimoniale se intră și în posesia unor uriașe averi funciare în jud. Prahova, Argeș, Ilfov, Bacău.

Pe de o parte, marele vornic Barbu C. îl adoptă pe nepotul său, Barbu Bibescu (cunoscut de atunci ca Barbu Știrbey 1799-1869). Ultimul descendent masculin brâncovean, Marele Ban Grigore Brâncoveanu (1770-1832), o adoptă și el pe nepoata soției sale, pe Zoe Mavrocordat (1805-1892), o căsătorește cu Gheorghe D. Bibescu și îl adoptă în 1828 pe primul lor născut, Grigore G. (cunoscut de atunci înainte ca Basarab Brâncoveanu 1827-1886).

Primul ajuns domnitor în 1842 a fost Gheorghe D. Bibescu, prima dată căsătorit cu Zoe Mavrocordat, apoi cu Marițica Văcărescu Ghica (1815-1859). Reşedinţele lor au fost în vechile palate brâncovenești de la Poalele Mitropoliei și de pe Splaiul Dâmboviței, iar ca locuință de vară proiectau construirea unui palat la Băneasa.

Opţiunea lui Barbu D. Ştirbey pentru evidenţierea stilului neoclasic în ceea ce priveşte reşedinţa sa din Calea Victoriei (casă boierească de la sf. sec. XVIII, etapa arh. M. Sanjouand între 1833-1835) se înscrie în gustul marilor boieri bucureşteni care căutau modele în spaţiul austriac şi francez după 1830. Tot el alege ca palat de vară Mănăstirea Cotroceni, iar moșia Buftea, zestrea soției sale, îi era teren de vânătoare.

La începutul sec. al XX-lea ultimul descendent Filipescu, Alexandru (1852-1916), fiul Elisei Bibescu și al lui Ioan, lasă o vastă moștenire vărului său, Constantin Basarab Brâncoveanu (1875-1967). Din acest patrimoniu putem enumera în București parcelarea Filipescu.

marți, 1 octombrie 2013

Spațiul public bucureștean

Bucureștiul datorează multe proiecte publice celor doi frați domnitori: Gheorghe D. Bibescu (1842-1848) şi Barbu D. Ştirbey (1849-1853 şi 1854-1856). Ei sunt deschizători de drumuri în ceea ce priveşte
amenajarea parcului Cişmigiu, a parcului Kiseleff și a Șoselei, a grădinii Mitropoliei, inaugurarea canalizării și a fântânilor orașului, construirea Teatrului Naţional, pavări, alte refaceri.

Preluând modelul Domniței Bălașa Brâncoveanu Lambrino, Marele Ban și soția lui, Safta, dezvolvoltă Așezămintele Brâncovenești. Implicarea tuturor descendenților Bibescu - Știrbey, în calitate de epitropi ai Așezămintelor Brâncovenești, a dus la dezvoltarea spitalului, azilului, școlii și a bisericii Domnița Bălașa.

De numele lui Barbu și al Elisabetei Știrbey (1805-1874) se leagă înființarea în 1843 a primei școli de limba română pentru fete și în 1851 a Pensionatului de fete (devenit ulterior Școala Centrală).

Cei doi domnitori susțin proiecte ample de refacere a bisericilor și mănăstirilor: Curtea veche, Sf. Gheorghe nou, Sf. Spiridon nou, Antim, Mitropolie, Mărcuța, Snagov. Alte importante instituții publice inițiate în timpul domniei lui Știrbey sunt: Școala de Arte și Meserii de la Mavrogheni, Școala de Agricultură de la Pantelimon,
Școala de Chirurgie de la Mihai Vodă, Grădina Botanică, Cimitirul Bellu.

Numele celor doi frați - domnitori au fost date unor importante străzi din București. Strada Bibescu vodă se află la poalele dealului Mitropoliei, amintind de palatul Brâncoveanu ce i-a fost reședință și principelui Gheorghe Bibescu. Strada Știrbey vodă trece pe la grădina Cișmigiului (care a purtat și numele de Grădina Știrbey Vodă), domnitorul înzestrându-și fetele cu terenuri în acea zonă. Prințesa Alina Știrbey, căsătorită cu generalul Ion Emanuel Florescu, a avut casă pe strada ce purta numele tatălui ei, la intersecția străzilor Ion Câmpineanu cu str. Calvină.

Inițiative publice: Așezămintele Brâncovenești

Biserica (1742-1744), Azilul de văduve, femei bătrâne și sărace și școala primară de băieți
danie 1745 prima ctitorie la inițiativa Domniței Bălașa Brâncoveanu Lambrino, Biserica cu hramul Botezul Domnului, ruinată de cutremurul din 1838, reparată în 1842, dărâmată în 1871 împreună cu casele vechi ale domniței

1745 se înființează o școală de baieți

1750-1753 la inițiativa Domniței Bălașa se înființează Azilul de femei bătrâne și sărace și Biserica cu hramul Înălțarea Domnului, ulterior ruinată

1781 este posibil ca domnitorul Alexandru Ipsilanti să fi dispus înființarea aici a unui orfelinat de băieți

1791-1803 se mută aici Școala elinească de la Sf. Sava

1809 spital de campanie rusesc

1825-1830 școala are un pronunțat caracter grecesc, apoi în epoca regulamentară, redevine românească


1831 Biserica Domnița Bălașa: re-ctitorie a Banului Grigore Brâncoveanu, avariată de cutremur


1838 - 1842 Biserica Domnița Bălașa: re-ctitorie a Bănesei Safta Brâncoveanu, stil neo-gotic, pictată de Nicolae Polcovnic, ruinată în 1881 (demolată)

1870-1876 un nou local pentru Azilul de femei (1870-1876) și școală primară Domnița Bălașa (1875, desființată în 1898) în Calea Rahovei nr. 3


1880 – 1885 rectitorirea Bisericii Domnița Bălașa (singura existentă)
planuri: arh. Alexandru Orăscu, arh. Carol Beneș și arh. Fr. Hartmann, avizați de arh. Lecomte de Nouy
Antrepriză: Dobre Nicolau sub coordonarea arh. Carol Beneș




Spitalul Brâncovenesc
1835 - 1838 ctitoră Safta Brâncoveanu
arh. Iosef Hartl (spital, bucatarie, spalatorie)
1842 a II-a aripă-secția medicală
arh. Iosef Hartl
1855 - 1859 a III-a aripă - secția de chirurgie, farmacia, îmbunătățirea vechilor aripi
arh. Julius Freywald
ing. Robert Ruebenbauer face o baie cu abur și duș (1858)
1864 un nou corp spitalicesc, consultații gratuite
1879 primul muzeu de anatomie patologică (Kalinderu)
1889 - 1891 un local nou, farmacie
Decenii întregi lucrează în serviciul tehnic ing. M. Antaloy, A. Biju, arh. O. Beniș, T. Kantzler, frații Axerio, H. Vollrath.


1903 - 1906 vechile pavilioane se demolează, se construiește un nou spital și un pavilion pentru consultații gratuite și un laborator bacteriologic
 ing. Cesare Fantoli, arh. C. Cora, arh. Fr. Hartmann, ing. Elie Radu-inspector general
1909 ing. Cesare Fantoli anexe Azil Domnița Bălașa

Inițiative publice: Biserica Sf. Ilie - Rahova

Str. Silvestri Constantin nr. 79
1747 - 1802 prima biserică
1828 a doua ctitorie la inițiativa lui Fotache
Știrbei
1984 translatată

Detaliu panorama orașului de Ludwig Angerer la 1856 (Emanuel Bădescu)

luni, 30 septembrie 2013

Școala de fete ”Elisabeta Doamna Știrbey”

Calea Rahovei/ Str. Justiției nr. 55 (azi ruinată)
Înființată în 1843, probabil din 1871 în sediul
actual.
1895 ing. M. Anatoly
1912 casa directorului: I. Călugăreanu
1930 arh. Statie Ciortan



Povestea marii vornicese Elisabeta Ştirbey (1805-1874), devenită doamnă a Ţării Româneşti, este una dintre cele mai puţin cunoscute în istoria Bucureştiului şi a învăţământului românesc. De numele ei se leagă prima şcoală de fete în limba română, înfiinţată în 1843 şi susţinută din banii proprii.

A.N.R. fototecă

Elisabeta (Safta) Cantacuzino-Paşcanu  s-a născut în 1805, fiind fiica Elenei Brâncoveanu (1787-1809), stră-strănepoata domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi a marelui spătar moldovean Grigore Cantacuzino-Paşcanu (1779-1808). Elisabeta Ştirbey îi era nepoată marelui ban de Craiova, Grigore Brâncoveanu (1770 - 1832), ultimul descendent pe linie masculină ce a purtat numele Brâncoveanu. Elisabeta se căsătoreşte cu Barbu Ştirbey în 1821 la Braşov si revin în Muntenia în 1825, stabilindu-se în casa de pe Calea Mogoşoaei, devenit mai târziu palat domnesc Ştirbey. Domnul Barbu Ştirbey (1849-1853, 1854-1856) a fost şi el întemeietorul Pensionatului domnesc de fete (precursorul Şcolii centrale de fete) prin decretul din 1851.

De la nepoata sa, Elisa Ştirbey Brătianu (1870-1957) aflăm că ”Tot dânsa a înfiinţat pe cheltuiala sa şi prima şcoală de fete din Bucureşti, în Calea Rahovei, şcoală care şi astăzi îi poartă numele.” (probabil însemnări până în al doilea război publicate în Elisa Brătianu, I.C.Brătianu, Memorii involuntare, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999, p.43)
Nu ştim cu certitudine care a fost prima adresă sau clădire ce a găzduit şcoala înfiinţată de marea vorniceasă Ştirbey. Putem presupune că şi-a avut începuturile în Hanul Şerban Vodă : (...) în acest han şi cu binecuvântarea stareţului de la Cotroceni, doamna Elisabeta Ştirbei fondase în 1843 un cămin pentru 100 de fete sărace, o prefigurare a Azilului Elena Doamna, de mai târziu.” (Emanuel Bădescu)

Dintr-un periodic de epocă din martie 1871 rezumăm: ”Actu de donatiune. Prin care noi, Elisabeta Stirbey Domna, din liber'a nostra vointia şi neinfluintiata de nimeni, dâmu immediatu in deplin'a proprietate institutului de fete infiintatu de noi in Bucuresci, si care porta denumirea de ”Institutulu Elisabethan” casele nostre cu loculu loru din orasiului Bucuresci, strad'a Caliti, in care se gasesce asta-di acelu institutu, precum si jumetate  din mosî'a nostra Elisabeta din judetiulu Teleorman. Acestu institutu de fete va porta in viitoriu denumirea de: ”Institutulu Elisabeta Domna”. ” (Familia, anul VII, martie 1871, p. 130)

Podul Calicilor este vechea denumire a Căii Rahovei, şcoala se află astăzi pe strada Justiţiei la numărul 55, alegerea locului poate fi pusă în legătură cu proprietăţile familiei Grigore şi Safta Brâncoveanu, pe care se ridicase Spitalul Brâncovenesc la 1835, azilul şi Biserica Domniţa Bălaşa. În aceeaşi zonă se găseau şi proprietăţi ale familiei Fotache Ştirbei (? - 1828), ctitorul bisericii Sf.Ilie Rahova.

Exemplul oferit de prima şcoală de fete a fost imediat urmat de înfiinţarea altora în sectoarele bucureştene după cum aflăm dintr-o scrisoare publicată în 1885: ” Acesta şcolă continuă mai mulţi ani, când urmaşii familiei Brancovean, consângeni cu familia Stirbey, deschiseră după modelul şcolei Stirbey in tote colorile Bucurescilor câte o şcolă de fete unde se făcură profesore cele mai multe din fetele ce terminase înveţăturile in şcola Stirbey”. (Familia, anul XXI, nr. 27, iulie 1885, p.322) Tot cu această ocazie aflăm de implicarea directă a doamnei ce le arăta fetelor lucrul de mână. Dorinţa ei a fost de a lăsa şcoala în îngrijirea fiului ei, Alexandru B. Ştirbey (1837-1895).

Revenind la istoricul şcolii din str. Justiţiei nr. 55, cercetarea din arhive a scos la lumină mai multe construcţii pe acea proprietate Ştirbey. Primul dosar (A.N.D.M.B., fond P.M.B. tehnic, dosar 22/ 1876, f. 272) identificat datează din august 1876, clădirea situată în str. Craiovei la nr. 64, suburbia bisericii Albe-Postăvaru, culoarea de verde la acea dată, fiind condusă de un domn Limburg si având nevoie de reparaţii ale tencuielii şi învelitorii. În 1882 acelaşi director cere să facă reparaţii mici pe timpul verii. (A.N.D.M.B., fond P.M.B. tehnic, dosar 16/1882, p. 278).În 1895 de şcoală se îngrijea prinţul Dimitrie B. Ştirbey, fratele prinţului Alexandru B.Ştirbey, adresa fiind Calea Rahovei nr. 76 colţ cu Justiţiei. Cererea de reparaţii din iunie solicitată de inginerul M. Anatoly nu este aprobată pentru că se votase deja o aliniere a străzii Justiţiei ce presupunea dărâmarea clădirii şcolii. În 19 iulie are loc expropierea a 19.10 m.p. pentru suma de 25.000 lei, şcoala primind 86.30 m.p. pentru noua clădire pe str.Justiţiei. (A.N.D.M.B., fond P.M.B. tehnic, dosar 120/ 1895)

 Casa directoarei
La 24 iulie 1895 epitropia prinţului Ştirbey cere autorizaţie de construcţie pentru un nou local la 6 metri distanţă de noua aliniere a străzii Justiţiei, fiind propusă o clădire parter, de zid masiv, acoperită cu metal. Se mai cere şi autorizaţie de reparaţii radicale pentru faţadele vechiului local şi pentru împrejmuirea locului cu grilaj de fier. (A.N.D.M.B., fond P.M.B. tehnic, dosar 1035/1895) La acea dată, şcoala oferea cursuri primare, spaţiile indicate în plan indicând 4 clase, o garderobă şi un hol.

În 1912 se construieşte o locuinţă parter pentru institutoarele şcolii după planurile conductorului I. Călugăreanu, ţinându-se foarte mult de seama de stilul faţadei realizate în 1895, singurele detalii fiind ancadramentele ferestrelor şi intrării principale. Această construcţie există şi astăzi, după 100 de ani.
În iulie 1930 arhitectul Statie Ciortan depune cerere pentru supraetajarea clădirii şcolii aprobate în iulie 1895 (Arhiva Primăriei Bucureşti, III Albastru, dosar 342/1930). Pe ştampila ce apare pe documentele din dosar se menţionează că „Aşezământul cultural Ştirbey Doamna” se află sub înaltul patronaj al prinţului Barbu A. Ştirbey (1872-1946), fiul cel mare al lui Alexandru B. Ştirbey si nepotul Doamnei Elisabeta. Şcoala are clase atât primare cât şi gimnaziale, fiind necesare extinderea spaţiului de cursuri, o parte din contribuţia financiară fiind din partea părinţilor elevelor deoarece pierduse după reforma agrară veniturile moşiei lăsate de fosta doamnă Ştirbey. Etajul este compus din 4 clase, un vestibul şi o cancelarie.

Arhitectul Ciortan include la dosar şi faţada vechii şcoli din 1895 care prezintă modificări la nivelul ferestrelor, mult lărgite, şi a ancadramentelor acestora şi a uşii principale care sunt în arc rotund cu o decoraţie împletită. Aceste sunt păstrate întocmai, faţada noului etaj prezentând ancadramente dreptunghiulare, un pervaz sub fiecare fereastră, un balcon central deasupra intrării principale peste care se află inscripţia „Aşezământul Ştirbei Doamna”, astăzi dispărut, o cornişă cu un brâu decorat în piatră.

Planul de situaţie arată locuinţa directoarei (fostă a institutoarelor), o toaletă ataşată şcolii în partea din spate pe stânga şi  dependinţe în spate pe latura dreaptă lângă gardul ce desparte proprietatea de cea vecină.
Din păcate, în prezent prima şcoală de fete a căzut în uitare şi în paragină, ca de altfel multe clădiri pe strada Justiţiei. Să nu uităm totuşi exemplul celei care a sprijinit înfiinţarea acestui edificiu la 1843 şi de strădania profesoarelor ce s-au ostenit decenii la rând.

 

sâmbătă, 28 septembrie 2013

vineri, 27 septembrie 2013

Reședințe private: Palatul Brâncoveanu-Bibescu, Cheiul Dâmboviței

Cheiul Dâmboviței, actuala piața Națiunilor Unite (demolat)
1708? confiscat de la Toma Cantacuzino
1818 Grigore Brâncoveanu locuiește aici
1872 arh. Freywald la inițiativa lui George G. Bibescu
1880 refacere, arh. G.A. Burelly
1900 - 1905 restaurare, arh. P. Gottereau
1912 demolat

Sursa: Cdrom Case vechi (Emanuel Bădescu)
Panorama realizată de Ludwig Angerer la 1856
Detaliu panorama orașului la 1856
Sursa: Universul, 1912, demolare

Reședințe private: Palatul Brâncoveanu-Bibescu, poalele Mitropoliei

la poalele Dealului Mitropoliei (demolat 1885)

 Panorama 1856 de Carol Popp de Szathmari pentru albumul dedicat Doamnei Elena Cuza (Sursa: Emanuel Bădescu)
 Detaliu panoramă
Palatul Bibescu la poalele Dealului Mitropoliei, într-o gravură de epocă


Marea majoritate a istoricilor consemnează faptul că domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) locuieşte în palatul brâncovenesc, moştenirea primei sale soţii, Zoe Mavrocordat Brâncoveanu. Proprietatea ce s-a aflat la poalele dealului Mitropoliei avea o întindere vastă şi o amenajare peisagistică deosebită. Zona fostei grădini a devenit piaţa Halelor Bibescu, astăzi piaţa Unirii. Marele ban Grigore Brâncoveanu (1770-1832), ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului-martir, este făuritorul destinului lui Gheorghe Bibescu. ”Înfiat de întâia şi dăruit de cea de-a doua Bălaşa Bibescu, Iorgu fu însă aproape înfiat de cineva cu o bogăţie mult mai mare, Marele-Ban Brâncoveanu, care-i dădu pe nepoata-sa Zoe Mavrocordat, poftindu-l să şi vie să-i locuiască în casă.”  (N. Iorga, Studii si documente cu privire la istoria României, cercetări şi regeşte documentare, vol. XI, ed.Ministerului de instrucţie, Bucureşti, 1906, p. 235)
După o căsătorie de aproape 20 de ani şi 8 copii împreună, Gheorghe Bibescu divorţează de ea în 1844, punând-o sub interdicţie în ceea ce priveşte vastele proprietăţi, administrate de o epitropie până la moartea ei. Totuşi continuă să locuiască în palat până la sfârşitul domniei, investind mulţi bani în amenajarea lui. Din propria scrisoare datată în 4 aprilie 1850, aflăm că timp de 14 ani mobilase şi comandase obiecte în valoare de 50.000 ducaţi. ( N. Iorga, Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei-vodă, Minerva, 1905, pp.667-668)


Planul Borroczyn 1846-1852


Începând cu iunie 1848, odată cu plecarea domnitorului Bibescu, palatul intră în circuitul public fiind închiriat şi amenajat pentru oficiali străini. După plecarea domnitorului, palatul este ocupat de Fuad Effendi, caimacamul otoman.
În lipsa unor reprezentări grafice sau memorii de epocă nu se poate aprecia cu certitudine stiIul arhitectural al vremelnicului palat domnesc; o gravură de epocă şi o fotografie ne ajută să apreciem silueta palatului, cel mai probabil restaurat de Bibescu în stil neoclasic. Totuşi amenajările interioare se pot reconstitui pe baza unui amplu inventar din 1850, consemnat de pitarul F. Hill.9Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. General) Astfel aflăm numărul, numele încăperilor şi informaţii preţioase legate de piese de mobilier, consideraţii stilistice, materiale şi culori, stare de conservare. Universul creat la comanda domnitorului este unul pe deplin racordat la modul de viaţă occidental, influenţat de curţile vieneză şi pariziană.
Odaia din faţă cu nr.1
Odaia din faţă nr. 2
Salonul de foc nr. 3
Odăiţa din holu nr. 4
Biblioteca nr. 5
Odaia despre grădină nr. 6
Antreaua nr. 7
Odaia despre grădină nr. 8
Odaia cu nr. 9
Salonul despre grădină nr. 10
Odaia rococo nr. 11
Salonul despre grădină nr. 12
Odaia despre grădină nr. 13
Odaia despre biserică nr. 14
Odaia despre curte roşie nr. 15
Salonul despre curte nr. 16
Cabinetul despre curte nr. 17
Odaia femeilor nr. 18
Odaia doicilor nr. 19
Odaia Domniţelor nr. 20
Odaia din colţu nr. 21
Scara cea mare şi antreoa nr. 22
Catul de jos odaia cu nr. 23
Odaia în care şade Sali Efendi no. 24
Odaia cu nr. 25
Odaia cu nr. 26
Odaia nr. 27
Antreaua de lîngă subt biserică nr. 28
Bufet nr. 29
Salonul sofrageriei nr. 30
Sofrageria mică nr. 31
Odaia nr. 32
Odaia nr. 33
Odaia nr. 34
Odaia nr. 35
Odaia nr. 36
Odaia casierii nr. 37
Odaia nr. 38
Odaia nr. 39
Odaia nr. 40
Odaia nr. 41
Cuhnia mare cu lăturatele odăi nr. 42
Odăile vizitiilor nr. 43
Odăile feciorilor nr. 44
Cuhnia mică nr. 45
Spălătoria nr. 46
Vărzăria nr. 47
Biserica
Grajduri
Din acelaşi dosar aflăm un personaj interesant: ceasornicarul Manolache, angajat de Bibescu şi plătit cu 16 galbeni anual, îşi continuase activitatea şi în perioada 1848-1850: ”Pe vremea M.S. fostul Domn George Bibescu a fost Domnu Stăpînitor a toată Ţara Românească, Domnului a fost tocmit pe preţu de 16 galbeni pe an ca să îngrijească de ceasornicile palatului”. Pentru el garanta Anton Kalgian cum că ”dl. Manolache a ţinut în bună stare toate ceasornicele de la plecarea lui Fuad Efendi”.
Planul realizat de Jung în 1856
Perioada urmatoarelor decenii ne rămâne necunoscută, fiii cuplului Bibescu trăiesc mai mult în străinătate şi palatul rămâne nefolosit.
                                                                
Planul întocmit de Papazoglu din 1871
Între 1872 şi 1885 palatul este administrat de Epitropia Casei Zoe Brâncoveanu, condusă de fiii ei, Nicolae şi George Bibescu. În 1872 primăria ordonă ilegal dărâmarea zidului de incintă al palatului nelocuit, Epitropia deschizând un proces şi câştigându-l în 1874. Cu ocazia lucrărilor ample de canalizare şi amenajare a cursului Dâmboviţei, în 1881 are loc exproprierea a 8017 m.p. din grădină, urmată de ridicarea unui nou zid împrejmuitor între 1882-1883. Tot în 1883 terenul rămas peste gârlă este cumpărat de primărie pentru halele de peşte. În anul următor se începe dărâmarea unei părţii de zid şi a zidului grajdurilor. În septembrie 1884 se organizează licitaţia pentru demolarea palatului şi a dependinţelor fără zid împrejmuitor, fixându-se ca dată de finalizare 31 martie 1885. În februarie 1885 are loc exproprierea terenului rămas pentru înfiinţarea piaţei publice.
Informaţii de la B.A.R. mss, fondul G. Bibescu
 

joi, 26 septembrie 2013

Reședințe private: Moșia Știrbey de la Buftea

1821 prima posesia ca zestre
1845 schimb de moșii
Aprox. 1840 - 1845 Casa mică și fântâna
1850 biserica Adormirea Maicii Domnului
1863 - 1864 conacul mare la inițiativa lui Alexandru B. Știrbey
1871-1890 capela funerară, arh. Theophil von Hansen
Aprox. 1919 - 1920 supraetajarea conacului de către Barbu A. Știrbey

 Sursa: A.N.R., fototeca, cărti postale, foto: Cristian Gache

Moşia Buftea-Bucoveni intră în posesia familiei Ştirbey în toamna anului 1821, fiind primită de Elisabeta Cantacuzino-Paşcanu (1805-1874) ca zestre de la unchiul ei. În urma morții premature a mamei ei, Elena Brâncoveanu (1787-1809), epitropul Elisabetei a fost marele ban Grigore Brâncoveanu (1770-1832), care şi-a înzestrat cu generozitate nepoatele.

În 1845 soţul Elisabetei, vornicul Barbu D. Ştirbey (1799-1869) face un schimb de moşii cu Mănăstirea Radu Vodă, devenind proprietar şi al moşiei Flămânzeni, trup al Buftei. Cel mai probabil terenurile au fost folosite pentru vânătoare şi în scopuri agricole.

Foto 2013: Oana Marinache

În 1850 domnitorul Barbu D. Ştirbey rectitoreşte biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Flămânzeşti/Flămânzeni, jud. Ilfov. Nu se cunoaşte numele constructorului sau al zugravilor ctitoriei domneşti de la 1850. Iconostasul şi mobilierul bisericii prezintă elemente neogotice ce ar putea indica meşteri străini ce vor fi lucrat şi în bisericile bucureştene de după Marele Foc.



Capela Stirbey în monografia arh. Hansen (Sursa: Georg Niemann, Ferd Feldegg, Theophilos Hansen und seine Werke, Wien, 1893, p. 79)
Mai multe informații despre capelă, puteți citi aici.

miercuri, 25 septembrie 2013

Reședințe publice: Mănăstirea Cotroceni ca palat de vară

(palatul de vară al domnitorului Barbu D. Știrbey)
1852 reamenajări arh. Anton Hefft




Cea de-a treia reședință de care se leagă numele lui Barbu D. Știrbey este cea de la mănăstirea Cotroceni cu rol oficial pe timpul verii începând cu 1852. Domnitorul comandă pentru Cotroceni un proiect de refacere a clădirilor în stil neoclasic la exterior precum şi de amenajare a grădinii ca spaţiu de relaxare.

Barbu Știrbey apelează la peisagistul Carl Friedrich Meyer (1817-1852) cu care colaborase anterior la amenajarea grădinilor publice în spirit romantic. Interesul pentru arta grădinilor se va regăsi de-a lungul a patru generaţii succesive în familie. Iată cum este descris ansamblul de la Cotroceni: „La dreapta (bisericii), o rampă şină care se ridică de-a lungul zidului de apărare duce sub o vastă cupolă, care servea, în timpul domniei prinţului Ştirbei, de sufragerie de vară. De la înălţimea acestui chioşc, deschis în toate părţile, te bucuri de o privelişte încântătoare. În jur câmpia se întinde spre orizonturi nemărginite; la picioarele sale vezi şerpuind aleile umbroase şi înmiresmate ale parcului pe care prinţul Ştirbei a pus să-l planteze şi care este deja plin de arbori stufoşi.” (Sursa: Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 154)

Prin intermediul arhitectului austriac Anton Hefft se va îngriji să comande şi să mobileze cabinetul personal din noua reşedinţă de vară în spiritul curţii vieneze şi se cunoaşte existenţa în această ambianţă a două portrete ale cuplului imperial francez, dovadă a unei încercări de racordare la ambele modele
occidentale: francez și austriac. (Sursa: Muzeul Naţional Cotroceni, Istoria Cotrocenilor în documente (secolele XVII-XX), Editura Sigma, Bucureşti, 2001, pp. 107-111)

marți, 24 septembrie 2013

Reședințe publice: Casele Golescu

Podul Mogoșoaiei/Calea Victoriei (actual M.N.A.R.)


Barbu D. Știrbey a beneficiat și de „palatul de țeremonie” sau „palatul vechiu” din fostele Case Golescu, situat tot pe Podul Mogoșoaiei, dar utilizat mult mai rar, pentru ocazii publice. Între 1851-1852 el a înzestrat cu mobile vieneze doar sala tronului și spațiile de primire.

luni, 23 septembrie 2013

Reședințe private: Palatul Știrbey din Calea Victoriei

Calea Victoriei nr. 97/107/121
Locuri cu case de la sf. sec. XVIII
1833 - 1835 arh. M. Sanjouand
1836 arh. X. Villacrose
1850 corp de gardă
1881 diferite lucrări de reparație
1882 arh. Fr. Hartmann - extindere
1889 refacere împrejmuire, casa portarului
1891 arh. Fr. Hartmann - grajduri
1892 reparații, arh. Fr. Hartmann
1897 reparații dependințe, arh. H. Klassig
1911 pivnițe, arh. Carol Wiener
1924-1925 dependințe, Vignali-Gambara


Barbu D.Ştirbey (1799–1869) a locuit pe Calea Victoriei într-o reşedinţă în stil neoclasic transformată de arhitectul francez Michel Sanejouand (?-1835) în perioada 1833– 1835. Ca semn al schimbării rangului său, în timpul domniei sale (1842-1853, 1854-1856) Ştirbey va ordona construirea impozantului corp de gardă, cu faţade de templu, amplasat în dreapta palatului.

Ca semn al schimbării rangului său, în timpul domniei sale (1842-1853, 1854-1856) Ştirbey va ordona construirea impozantului corp de gardă, cu faţade de templu, amplasat în dreapta palatului. Tot în această perioadă existau grajdurile domneşti înspre strada Manea Brutaru, actuala gen. Budişteau.
Amenajarea interioară a palatului cu plan în formă de U, cu braţe simetrice, apare la lumină în amintirile nepoatei sale, Eliza Brătianu, putându-se stabili legături cu planurile mai târzii. Domnitorul ocupa latura vestică a palatului, în timp ce soţia sa, doamna Elisabeta pe cel estic, legat şi de o capelă anexată palatului. În timpul fiului lor, prinţul Alexandru B. Ştirbey (1837-1895), vor avea loc extinderi ale palatului, reparaţii şi modificări interioare sub conducerea arhitectului Friedrich Hartmann (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosarele 16/1882, 20/1882,  65/1891 grajdurile, şopron şi spălătorie în formă semicirculară, 73/1892 reparaţii simple la coşuri şi faţade (toate sub conducerea arh.F.Hartmann); dosarele 50/1889, 294/1900 dependinţe de arh.Alex.Hecht).
Domeniul se va extinde şi spre est prin cumpărarea unei porţiuni de teren spre Uliţa Târgoviştei (astăzi Calea Griviţei) unde se va construi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea o casă neoclasică şi dependinţe pentru nepotul domnitorului, prinţul George Ştirbey (1883-1917). În 1911 arh. Nicolae Ghika-Budeşti proiectează un adevărat palat pentru acesta la adresa din Calea Griviţei nr. 5.
Noi pivniţe pentru palatul mare se construiesc de către arhitectul Carol Wiener în 1911 şi în 1924 inginerii arhitecţi Vignali şi Gambara realizează dependinţele din grădina palatului înspre strada gen.Budişteanu, clădiri în stil neoromânesc ce vor adăposti administraţia şi depozitele domeniilor Ştirbey, dărâmate în 2008 de actualul proprietar.
Marea majoritate a bibliografiei dedicate palatului din Calea Victoriei datează construcţia în deceniul al patrulea al secolul al XIX-lea. Cercetarea arhivelor întreprinsă în perioada 2009-2011 a scos la lumină o nouă informaţie într-un dosar inedit referitor la succesiunea prinţului Barbu A.Ştirbey (1872-1946) din 1946: există menţionată o „casă domnească din 1780” (A.N.I.C., Fondul Ministerul Finanţelor - Serviciul Succesiunilor, dosarul succesiunii Barbu Ştirbey nr. 159/1946, f.4) pe proprietatea boierilor Ştirbey, utilizarea termenului acesta retrospectiv permiţându-mi concluzia că vechii case boiereşti i se aduc transformări, dar există o continuare a locuirii imobilului.
Această informaţie trebuie pusă în legătură şi cu testamentul marelui vornic Ştirbey din 1811 şi care confirma ”casele din Bucuresci, ce le am cumpărat pe podul Mogosoaei, le las Catincăi, prea iubitei mele soţii” (B.A.R., Cabinetul de manuscrise, fond Barbu Ştirbey, testamentul marelui vornic Barbu Ştirbey, datat 1 septembrie 1811, f. 3).
Opinia acceptată de cei mai mulţi cercetători în frunte cu Grigore Ionescu este aceea că arhitectul francez Michel Sanejouand, „arhitect-şef al Bucureştiului între 1835-1842, mort în 1847” (Cezara Mucenic, „Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei”, în Bucureşti, materiale de istorie şi muzeografie, nr. XX, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 65) ar fi ”primul” autor cunoscut al clădirii. Proiectul său a putut fi elaborat în perioada 1835-1837 (Grigore Ionescu, Bucureşti. Oraşul şi monumentele sale, Bucureşti, 1956, p. 164 atribuire susţinută şi de Cezara Mucenic), dar bănuim că este  vorba doar de o transformare majoră, de repararea şi de modernizarea imobilului mult mai vechi (cel de pe la 1780).
Un plan inedit al proprietăţii datând din 1852 (A.N.D.M.B., fond P.M.B. General, dosar 82/1852, f. 6) ne arată palatul fără aripile laterale şi corpul de gardă deja construit. Nu cunoaştem data la care palatul a suferit noi intervenţii (adăugarea aripilor laterale), nefiindu-ne cunoscute documente şi nume sigure de arhitecţi sau ingineri.
O sursă iconografică pentru reconstituirea aspectului exterior al ansamblului arhitectural din 1854, îl constituie tabloul reprodus de G. Fotino, „Barbu Ştirbey primeşte onorurile unui detaşament austriac al generalului Coronini (5 octombrie 1854)” , probabil o interpretare de un autor necunoscut a unei lucrări de Carol Wahlstein (1795-1857), reprodusă de Adrian-Silvan Ionescu (Leipziger Illustrierte Zeitung nr. 594 din 18 noiembrie 1854).
În ambele imagini se impun ca elemente compoziţionale cheie ale faţadelor: coloanele ionice la Corpul de Gardă şi corintice la palat; frontoanele – triungiular (Corpul de gardă) şi dreptunghiular cu ornamente de vocabular clasicizant (palat); fragmentul de acroteră ce încununează frontonul Corpului de Gardă. Conform lui N. Vătămanu, pe acest fronton „se răsfăţa un vultur prea mare, cu aripile larg deschise” , probabil ţinând în cioc o coroană de lauri. Clădirea dispare la bombardamentele din 1944.
Despre Capela-paraclis puteti citi mai multe aici.

duminică, 22 septembrie 2013

Reședințe private: Moșia Brâncoveanu-Bibescu de la Mogoșoaia

1848 restaurare, Ghe. Bibescu
aprox. 1870 restaurarea palatului și construirea vilei Elchingen (demolată)
1873 - 1899 Mausoleul funerar, alte intervenții, Stefan Schwab, arh. H. Vollrath, H. Hart și ing. Birmting
1911 George-Valentin Bibescu cumpără moșia Mogoșoaia de la vara sa, Marie-Nicole Bibescu Darvari
1912 - 1916 restaurare, arh. Domenico Rupolo
1920 - 1927 restaurare, arh. G. M. Cantacuzino, nepotul Știrbey-Bibescu


vila Elchingen construită de Nicolae Bibescu